miercuri, 17 septembrie 2008

De dupa colt.


Mi-am imprastiat mai nou "creierii" pe stanci formate din amintiri si am vazut cum am zburat undeva prea sus decat trebuia si paradoxal... inca mai zbor cateodata la aceeasi altitudine.
Am vazut albul si rozul de pe aripile fluturilor ce zac acum undeva sub stanci, unde-i gri, umed si pute. Am resimtit mirosul care-mi izbea mintea... mirosul de nori ce imi sensibiliza fiecare simt si care mi se agata in par. Am vazut picaturile de apa ce se loveau in lumina soarelui de asfaltul cald si am vazut ca o raza de soare nu-i decat o raza de soare.
Am vazut si aspecte similare, iar diferenta era legata de doua aripi si cateva pene pe stanga. Am vazut iar tabloul cu fond crem, cu picatele dezordonat asezate, cu 10 crengi ce stiau exact unde le este locul, cu doua ventuze ce alungau raceala si cu multitudinea de culori ce plutea pe langa.
Am vazut focul si puterea lui, am vazut gripa si spre sfarsit ciuma...
Am vazut ca o, oglinda-i o, oglinda si dupa ce s-a spart... sunt sute.

marți, 1 aprilie 2008

DURÉR//E


...sa-ti spun despre ea?...

ei bine, draga mea, vrei sa sti despre tine?
cuvantul lepra iti spune ceva?

a face.
si ti de el, si-l ingropi, si-l dezgropi... si oricat de prafuit iti pare acum, tu nu poti sa-l lasi... inca traiesti cu amintirea, de pe vremea cand inca mai avea gust... sau poate vina e a ta si ti-ai pierdut tu gusturile?...
DURÉR//E ~i f. Suferinţă fizică sau morală intensă; chin. ~ de cap. ~ suflet.

a provoca - este un verb care te reprezinta.
pronume - de persoana I si unul de persoana a III-a ...
da, si mai e si cuvantul - nepasare, il trec si pe acesta in dreptul numelui tau...

iubire... as putea sa-l trec..., sau nu? iubire pentru ce?... stiu, stiu ai raspunde ca pentru el.

haha. inseamna c-am orbit... si el.

luni, 18 februarie 2008

despre tine...


Tu, tu nu te ajuti, tu nu vrei sa treci mai departe, tot tu nu vrei sa fi singur, tu imi spui ca nu-ti place aia, si nici aia, si nici aialalta dar tot tu stii probabil ca minti, tu nu vrei sa minti dar te lasi dominat de celalalt tu, tu crezi ca nimic nu te va schimba dar tu nici macar nu observi de cate ori te-ai schimbat pana acum, tu zambesti tot timpul dar nici macar nu-ti dai seama ca ochii te tradeaza, tu intinzi o mana de ajutor oricui; dar de cele mai multe ori o intinzi pe cea stanga, tu nici nu iti dai seama ca tu visezi tot timpul.
Eu, eu inca sper ca tu poti singur sa te ajuti, eu cred ca tu vrei sa treci mai departe, eu stiu ca nu o sa fi singur, eu stiu ca nu-ti place aia, si nici aia, si nici aialalta, ca si mine dealtfel, si incerc sa cred ca tu nu minti, eu cred ca nu exista celalalt tu, eu nu vreau sa cred ca tu te-ai schimbat, eu cred in zambetul tau cu toate ca ochii te tradeaza, eu stiu ca iti place sa ajuti si vreau sa cred ca intinzi mana dreapta, mie imi place sa visez si cred ca este frumos ca tu visezi tot timpul.

Miss Patterson...


In jurul varstei de doisprezeceani am inceput sa nu mai fiu singura. S-a mutat la mine, cu chirie, o tipa numita Patterson. Nu am stiut niciodata cum arata pentru ca nu am vazut-o niciodata, defapt nici acum nu stiu.
Oricum imi amintesc aproape perfect. S-a instalat intr-o zi de toamna tarzie, cand frigul imi ciupea obrajii mai ceva ca matusile tatei, iar mainile faceau fata cu greu pana si imbracate de-o lana. In aceea zi, stateam doar eu cu ea si priveam cu mahnire catre batrana strada incarcata zilnic de masini si oameni... si nu, nu asta ar fi fost cu adevarat problema dar zgomotul ne gandeam noi ca deranjeaza cel mai mult. Atunci a fost momentul in care am facut cunostinta. Au urmat zile si nopti petrecute impreuna, timp in care am tot discutat cu batrana strada(si nu numai),ce ne povestea de fiecare data aceleasi lucruri. Ne spunea de putinele momente de odihna pe care le are si de care se bucura din ce in ce mai rar, de faptul ca-i place sa fie spalata de catre ploaie sau ne mai intrista de fiecare data cand ne spunea cat de mult uraste oamenii, facandu-ne sa suferim de mizantropie. Imi placea Patterson, parea de treaba. Ma facea sa privesc altfel lucrurile si sa le inteleg. Era alaturi de mine mereu, mai putin cand eram foarte fericita si nu stiu cum de atunci nu-i simtem niciodata prezenta, era absenta total. Se intorcea sa-mi tina companie numai cand eram suparata, iar de fiecare data, venea din ce in ce mai imbufnata, gata sa ma faca sa regret toate zambetele si toate lucrurile de pana atunci, ce ma facusera sa rad.
In timp a devenit din ce in ce mai posesiva. Micul loc pe care-l avea la inceput nu mai exista; acum zaceau impastiate peste tot lucrurile ei. Devenise sufocanta, nu stiu cum facea, dar reusea zilnic sa-mi fure cate putin din aer. Ma invata sa-adun pete, ma facea sa ma simt slinoasa, rece.
Acum Miss Patterson inca mai locuieste aici. O tin plecata cu zambete sincere si alte lucruri de nespecificat.
Nu am putut sa scap de prezenta ei nici pana in ziua de azi si nu cred ca voi scapa vreodata.
Oricum ne vedem mai rar caci intre noi nu a mai ramas loc decat de o ceasca de cafea.

duminică, 17 februarie 2008

Peste blocuri...pian;candva...


Puteam sa-ncerc sa uit, era usor intr-un fel sau altul… puteam si eu sa o iau la fuga pe scari, … stii nu?... sa fie ca intr-un film frantuzesc de mana a doua, iar eu sa fiu tanara care fuge de locul ramas ticsit… de mirosuri si pete de trei dimineata, de sunete ce numai noi le intelegeam- albe sau negre, de mobila care acum sta acoperita toata d’un bumbac alb si de alte lucruri ce s-au ratacit bizar printre amintiri.
Ma intreb, mai stii oare? dupa ce te sapuneam bine cu cele mai nenorocite cuvinte cum obisnuiam sa croiesc o tacere… ? da, chiar aceea tacere! de-ti impaienjanea ochii, (candva limpezi caci acum nu-i mai vad decat plini de colb) , si care imediat te transforma intr-un sihastru. Nu-mi placea sa te vad asa, jur ca nu!… dar preferam sa ma retrag intr-un colt al camerei,(de regula ma cuibaream langa geam) ca sa privesc impletitura fumului de tigara cu tacerea, caci pentru mine asta, semnifica cat o mie; in mintea mea era ca o parola a patimei.
Si nu o sa uit pe urma cum imi spuneai ca pleci la plimbare, prefacandu-te nervos; dar tu te asezai chiar sub geamul camerei mele asteptand sa ma auzi bombanind despre tine, iar eu stiam intotdeauna ca esti acolo si de aceea cantam mereu cantecul in alb si negru pe care il adorai si tu la fel de mult ca si mine.
Candva, atunci… si o numesc o alta viata, noi oameni simpli, o copila razgaiata, dupa cum imi spuneai tu, si un putoi badaran, dupa cum te “alintam” eu, am reusit sa cultivam pasiune. Era ca o mica planta, dar nu foarte pretentioasa, ce poposea undeva intr-o gradina si zilnic crestea. Chiar si in momentele mai grele, am intretinut-o, udand-o impreuna… cand tu cand eu. Acum insa, incep sa cred ca era doar o planta inchisa intr-un apartament, iar noi… noi am fost plecati mult prea mult de-acasa.

marți, 29 ianuarie 2008

Ceva mai vechi...


Ma sprijinita doar linistea cutiei pe care o numiti voi camera,ce incet incet imi pare o scrumiera
iar eu ma pozitionez undeva intr-un colt. Veniti, veniti a goli scrumiera.
Cat de curand o sa ma vad zacand intr-un "colt" al gunoiului si stiu c-o sa aud
o voce sobra si nepasatoare spunandu-mi sa respir adanc si sa numara pan' la 10; ei bine...9,8,7,6,5,4,3,2,1.
Am adormit. Ochii-mi sunt inchisi dar sunt mai treaza, mai constienta ca niciodata.
Masa de operatie-mi pare patul de acasa, acasa e locul in care traiam atunci, candva cand eram mai mica,
un pat nu prea moale dar al dracului de confortabil. Aud vocile lor care soptesc
tot felul de cuvinte pe care nu le-as intelege nici intr-o mie de ani si ma intreb daca nu cumva problema e legata de
dantela cenusie ce-mi imbraca plamanii, pentru ca altceva nu ar putea fi.
Vreau sa ma misc, sa ma ridic de pe acest pat pentru ca asta e pentru mine, sa le trentesc vreo doua trei vorbe de bine
domnilor doctor si sa imi vad de drum, doar ma asteapta viata, nu am timp de pierdut in compania unor oameni
care nu privesc mai departe de patul asta si cateva ace. serios acum, insemn mai mult de atat.
Dar din moment ce nu pot, hai sa o iau odata cu Ene asta, un mosulica de vreo 80 ani, ce-mi pare ca nu a mai dat pe
la frizer de vreo 20 , si sa imi vad de treburile mele pana or avea de gand domnii scoliti sa termine.
O iau inainte pe strada pacatelor, caci dreapta sau stanga nu mi se par niste alternative tocmai bune si ma indrept spre
magazinul de tutun. Intru si ma aventurez intr-o discutie cu un tanar nu prea chipes dar cu niste maini de-a dreptul
fermecatoare cu care-mi ofera un trabuc, brazilian dupa culoarea brun inchis si dupa aroma usor dulceaga a tutunului.
Ne povestim vietile, pe ici colo mai fac si cateva inflorituri ca doar nu e ruda cu mine sa stie daca mint sau nu si la final
ne luam politicos la revedere, el sarutandu-mi mana ca un adevarat domn. Imi cumpar din putini bani de care dispun, un pachet
de tigari fine si ies din magazin. Pe drumul cu asfalt usor umed, parca de dupa ploaie, ma apuca pareri de rau ce ma
fac sa ma gandesc la dantela cenusie, dar imi trec 'ndata si parca ratacind-o printre ganduri, imi continui plimbarea pe minunatele strazi ale orasului in care
ma aflu; un oras aparent nou al carui nume nici nu-l stiu. Ochii-mi fug in toate directiile. Mergand, in partea dreapta a drumului observ o straduta numita strada Sperantei
iar in partea stanga o alta, mult mai interesanta, numita strada Indiferentei, stada pe care si apuc sa o iau, lucru ce ma face sa imi
aprind o tigara. Raman uimita de mizeria si goliciunea ei, de puhoiul de oameni care ma inconjoara, toti savurand cate
o tigara, de la cele mai proaste pana la cele mai de calitate. Ignor multimea si imi vad de drum dezamagita,doar eram acolo
sa sa ma plimb, sa pierd vremea, nu sa critic. Ajung la capatul strazii, dar dau de o infundatura si spre norocul meu, undeva mai in stanga o usa.
Ma duc grabita spre usa, injurand in gand oameni acelui oras si lenea lor, crezand ca pe acolo dau de un fel trecere. Pun mana pe
clanta foarte bine rotunjita, deci e clar ca multi oameni foloseau usa aia pentru a trece si ma trezesc cazand
in gol, plutind in aer... si 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10... vocea sobra si nepasatoare, o lumina orbitoare, patul de acasa, dantela cenusie intreaga, taietura in dreapta jos a corpului si un zambet sincer al unor tineri doctori ce-mi ureaza o viata placuta.

miercuri, 27 iunie 2007

Ma plang, ne plangem dar cui ...?


Ma trezesc de vreo cinci zile in jurul orei 10:30 si de fiecare data, pe fata mea se poate citi nemultumirea pe care o am. Indiferent de ora la care adorm, fie ora 20:00, fie ora 2:00 sau prea probabil la 10:01, este incredibil... tot in jurul orei 10:30 ma trezesc. Ma plang in fata oglinzii (observand amintirile noptilor nedormite ce par din ce in ce mai adanci si care bat de acum spre violet), in fata cainelui care cu limba de trei coate afara ma priveste cu o oarecare indiferenta, ma plang pe la urechile mamei dar care vesnic imi da aceleasi raspunsuri ("daca nu faci nimic... cand o sa ai un serviciu o sa vezi ce inseamna sa fi obosita..."), si pe la urechile tatalui dar tata este omul care jumatate din timpul pe care il petrece acasa, o face planganduse de problemele zilnice iar cealalta jumatate o doarme!... dumnealui are un serviciu, este obosit...

Se pare ca sunt inconjurata de plansete. Eu ma plang, ei se plang. Deschid televizorul poate-poate dau de ceva interesant sa ma mai relaxez dar nu; ei se plang - de canicula, de politicieni, de presa, de kg in plus. Inchid televizorul si deschid o carte... citesc 2,3...10 pagini dar totul devine obsedant cand tragedia personajului imi da impresia ca cineva se plange de problemele pe care le are.

Se pare ca singura solutie este sa ma intind putin poate atipesc vreo jumatate de ora...poate si mai mult. Inchid ochii si simt cum incet-incet ma afund in liniste dar nu trece mult si-mi suna telefonul. La telefon vocea ingrijorata a prietenei mele, care mi se plange de ultima patanie.

Bineinteles trebuia sa ma gandesc... nu am cum... nu se cuvine sa atipesc; nu m-as fi trezit in jurul orei 10:30.

Ma plang, ne plangem dar cui?... ca sa fim intelesi?